M-am tot gandit daca sa pun doar link catre posturile respective (adresa vechiului blog fiind inca activa) sau sa le public cu copy paste aici, si pana la urma am decis ca n-are sens sa fac trafic aiurea pe Weblog, asa ca articolele cu pricina vor fi copiate frumusel si postate integral aici. Pentru a deosebi aceste posturi de cele noi am infiintat o noua categorie, numita "Lifesux 1.0 (Little Gems From My Old Blog)", categorie unde veti gasi din cand in cand (in general pe la momente aniversare sau cand voi fi in pana de idei sau criza de timp) diverse posturi care, dupa parerea mea, merita recitite (sau descoperite de readerii mai noi).
Pentru a inaugura aceasta categorie am ales postul despre Islanda, cel care a inceput totul (btw, cati dintre voi l-ati citit atunci cand a fost publicat initial?). Enjoy!
ISLANDA, LOCUL UNDE SE AGATA HARTA-N CUI
Cand am primit mailul prin care cei de la compania mama ne anuntau ca meetingul anual va avea loc in Islanda, la Reykjavík, am crezut ca e o gluma.
Dupa ce am inceput sa primim si alte detalii despre hotel si agenda intalnirii ne-am prins ca e pe bune si am inceput sa ne intrebam cum sa ajungem acolo. Pentru ca, desi e in Europa, nu e simplu deloc. In Islanda zboara doar o singura companie aeriana, mai précis Icelandic Air, dupa cum probabil ca banuiati. Iar aceasta companie avea aproape toate zborurile full, spre surprinderea noastra totala, deoarece ne imaginam ca in Islanda nu merge nimeni, niciodata. Ma rog, mai putin echipa noastra nationala de fotbal cand mai are cate un meci din alea care nu se pun, unde mai batem si noi ceva.
In sfarsit, dupa multe chinuieli care au implicat 1 bucata secretara, 2 bucati agentii de turism si multe bucati rugaminti si saru’ mana, am reusit sa obtinem biletele de avion. Prin Paris. Cu durata totala (inclusive escalele) de peste 9 ore.
In ziua cu pricina ne-am suit frumos in Tarom care ne-a parcat foarte elegant pe, asa credeam noi, cochetul aeroport CDG din Paris. Cand tocmai intram in terminalul 2 cu gandul la cele 3 ore de shopping prin duty free pana la cursa spre Islanda, am fost intorsi brusc pe aceeasi usa cu indicatia pretioasa de a lua autobuzul pana la terminalul 1. Nu-i nimic, ne-am zis noi, mai bine, pt. ca terminalul 1 suna mai sexi, mai european decat terminalul 2 unde aterizeaza Taromul. Dupa 45 de minute de mers cu autobuzul prin aeroport (un fel de tur neoficial, cu sofer + ghid care vorbeau exclusiv franceza dar care credeau sincer ca vorbesc si engleza) am ajuns la minunatul terminal 1, satelitul 7. Ca sa va faceti o idee despre modul in care arata, inchipuiti-va autogara din Pantelimon. Intr-o zi proasta. Chiar si personalul se ridica doar pana la nivelul unor functionari blazati de halta secundara din Baragan. Dupa ce s-au chinuit cam un sfert de ora sa ne faca boarding cards-urile, le-a mai luat inca 10 minute pana sa poata da print, deoarece credeau ca nu mai au hartie in imprimanta, au adus hartie, moment in care au descoperit ca de fapt aveau hartie dar nu stiau care e butonul de print, sau, ma rog, cam asa ceva.
In fine, dupa alte 3 ore si jumatate de zbor, am ajuns la Reykjavík. Aeroportul foarte elegant, cu podele de lemn de wenge, piarta si sticla. Impresionant. Mai impresionanta a fost iesirea, deoarece doi baieti blonzi, bronzati, cam pe la 1,90 fiecare, ne-au oprit foarte politicosi si ne-au rugat sa ne trecem bagajele prin X-ray. De curiozitate am intrebat care e motivul, pt. ca nu am intalnit pana acum control de bagaje cu X-ray la iesire, ci doar la intrare. Explicatia a fost simpla: “we want to check if you are trying to smuggle some alcohol”! O sa vedeti putin mai tarziu de ce aveau aceasta problema cu shpritzul.
Dupa ce s-au lamurit ca nu ne jucam de-a gangsterii pe timpul prohibitiei, ne-au luat la puricat prin pasapoarte, fascinati de cuvantul Romania – o tara foarte exotica si potential bananiera din punctul lor de vedere. Pasapoartele noastre aratau cam asa: al meu avea doar cateva stampile (mai putin cea de Paris, pe care boul de francez n-a avut chef sa o puna de lene, si pe care baietii vroiau neaparat sa o vada) iar al colegei mele cu stampila de Paris pusa dar imposibil de gasit intre cele jdemii de alte stampile din pasaportul ei aproape consumat. Pana la urma ne-au crezut pe cuvant ca nu am venit inotand din Franta (mai ales ca aeroportul nu avea si debarcader) si ne-au urat “Welcome to Iceland”.
Reykjavík! In fine! De fapt nu tocmai, ci Keflavik, cam la 45 de km de capitala. Vreme frumoasa, de iulie, soare, 12 grade, 3 ore difereta de fus orar fata de Romania. Aerobuzul este singura solutie viabila in cazul in care nu esti tocmai pregatit sa dai 120 de euroi pe taxi. Partea buna este ca ne lasa exact la hotel Nordica, hotel care apartine tot de Icelandic Air. Hotelul arata pe afara cam ca hotelul Nord de la gara, de unde si numele, probabil. In interior insa, nici o legatura. Design zen, bambusi, pietricele, lemn de tek, minimalism. Putin rece. Incalzit oarecum semineul ultramodern din lobby. Ca fapt divers, restaurantul hotelului castigase trofeul de bronz la un concurs culinar la care au participat cei mai renumiti chefs din toata lumea.
Ca oras, Reykjavíkul e putin mai mare decat Mangalia iar cei 110.000 de locuitori ai sai stau in niste case ugly, care arata ca si cum ar fi facute din lego sau din tabla d’aia din care e facut Metro. Foarte interesant este modul in care au rezolvat problema strazilor inzapezite si inghetate (sau mai précis lipsa lor iarna) prin ingroparea de tevi cu apa termala pe sub fiecare strada din oras. Strazi care de altfel aveau nume foarte prietenoase cum ar fi Bræðraborgarstígur, Vatnsmýrarvegur sau Skólavörðustígur. Acum repetam cu totii, in grup, cu voce tare: Bræðraborgarstígur colt cu Vatnsmýrarvegur!
Pe seara am iesit in oras si am trait primul soc cu adevarat nordic, si anume noaptea polara. In iulie soarele apune la 0:30AM si rasare pe la 02:00AM, intre apus si rasarit fiind la fel de intuneric ca la noi pe la 8 dimineata, vara, cu cerul putin inorat. Adica ziua curata, frate, ce sa o mai aburim! Ne imaginam ca daca am sta la o bere pe terasa (ma rog, vorba vine pe terasa, la 12 grade) am apuca sa vedem si apusul si rasaritul pana sa terminam berea. Straniu!
A doua zi – meeting. Indicatie foarte clara sa fim in sala la ora 9 fix. Plus 3 ore egal 12 fix dupa ora noastra, deci super tare! Singura problema a fost ca telefoanele (care nu stiau ca suntem plecati din tara) au inceput sa sune cam pe la 6 dimineata, adica pe la 9 ora Bucurestiului, deci adio somn. In fine, incepe meetingul. Dupa aproape o ora cineva primeste un SMS cu atentatele de la Londra si se ia o pauza brusc sa se poata telefoane pe la prietenii si rudele din Londra (la cine era cazul) sau sa se urmareasca live evenimentele pe televizoarele din lobby.
Pe seara (vorba vine, ca era sus pe cer un soare pe la 9 juma’ de nu puteai sta fara ochelari de soare) am mers la un restaurant de fitze, ceva foarte trendy cool, cu opere de arta contemporana, revista proprie de design, semineu futurist si zona de nefumatori aflata la 1 metru (!) de zona de fumatori, pe principiul “daca stai la masa nu fumezi, daca stai la varice, la bar, poti fuma”. Dupa ce 20 de oameni s-au ridicat de la masa noastra in acelasi timp si s-au mutat 1 metru mai la dreapta sa-si aprinda o tigara, baietii au revenit la sentimente mai bune si au extins zona de fumatori si peste masa noastra (care de alftel era unica masa din carciuma). Aceasta chestie ne-a amintit de o replica celebra a lui Seinfeld, care spunea ca “a non-smoking section in a restaurant is like a non-peeing section in a swimming pool”.
Dupa dinner am mers la un bar unde la etaj era un private party la care ne-am simtit invitati si unde ne-am distrat cu un baiat no-name care canta singurel cu o chitara mai bine decat douajde Holografi si Stefani Banici la un loc. Intr-o engleza perfecta, of course.
Si ca tot veni vorba de baruri, sa va povestesc de ce ne cautau cu X-ray-ul pe la bagaje la iesirea din aeroport. Pentru ca bautura este inimaginabil de scumpa in carciumile lor. Mai précis, ca exemplu, orice bere este 10 euroi, un whisky cola este 18 euroi iar cea mai ieftina sticla de vin este 50 euroi.
Daca va imaginati cumva ca la aceste scoruri Islanda traieste o abstinenta totala va inselati amarnic. Prin comparatie, betia din weekend de la Vama Veche este un fel de ceai dansant cu recital de poezie fata de betia care se petrece la Reykjavík. Efectiv este greu de explicat cat de ranga erau islandezii, dar mai cu seama islandezele. Tehnica betiei functioneaza astfel: pe inserate se strang 5 – 6 party people, pun mana de la mana si isi iau 2 -3 sticle de vodca pe care le sorb cu trainicie la domicilul personal, dupa care ies pe strasse la agatat, mai ales fetele. Da, ati citit corect. Fetele. Care nu arata rau de loc, ba din contra. Problema cu ele este ca, dupa ce ti se baga in suflet foarte agresiv si foarte direct, pana sa-ti spuna cum le cheama ti se prabusesc la picioare si adorm brusc cu capul pe halba de bere pe care o cara dintr-o carciuma in alta. Believe me, chestia asta a fost mai stranie decat noaptea cu soare. Dar se pare ca acest lucru este foarte apreciat, mai ales in zona anglo-saxona, acest fapt fiind probat de calificativul de “Best Party Destination in Europe” acordat Reykjavíkului de revista Vanity Fair din UK.
Si daca tot vorbim de viata de noapte si de party time, acesta poarta si un nume in versiunea islandeza, si anume Ruuntur (care in engleza aduce cu un fel “Pub Crawling” dar cu foarte multa vodca in loc de bere). In acest Ruuntur se merge de la o carciuma la alta pe o strada inghesuita, de gen Lipscani, unde la fiecare 10 metri gasesti un loc de pierzanie. Genul de party se aseamana foarte mult cu ce se intampla pe la noi prin Club A sau prin B52, adica mult, mult rock, ceva disco, ceva new wave si mult electro clash. De house si tehno au uitat de ceva vreme. Manele au si ei dar de prin Jamaica (a se citi Sean Paul plus luzarul ala care a venit la premiile MTV anul trecut dar am uitat cum il cheama). O-Zone n-am auzit.
Apropo de carciumi, la ei modelul e cu stat la coada ca sa intri. E un baiat mare la usa cu un aparat mic pe care tine evidenta oamenilor din carciuma. Daca s-a atins nr. X de oameni in carciuma se ia o piua pana ce mai ies oameni sa se faca loc. Iar in cel mai hot loc poti sta chiar si juma de ora la coada ca sa intri. Cele mai hot locuri sunt Oliver (unde, dupa 20 de minute de nervi la usa si dupa un refuz politicos adresat unui gay insistent, am intrat si noi) si Sirkus (unde n-am stat la coada pt. ca era mai mare, explicatia fiind ca acest bar este al lui Bjork, si, daca ai bafta, poti s-o prinzi pe acolo pe la platane in the mix). BTW, stiti de ce Bjork isi zice doar Bjork? Pentru ca numele ei de familie ar dovedi-o pana si pe Andreea Esca cu dictia ei cu tot. Sunteti pregatiti? Ei bine, pe Bjork o cheama de fapt Björk Guðmundsdóttir, unde litera aia de langa primul “u” nu este de fapt “d” ci un fel de “th” pronuntat din gat, ca un fel de “ghjh”. Horror!
Dar sa lasam carciumile si distractia urbana si sa trecem la partea cu adevarat impresionanta, si anume la natura absolut amazing care si-a gasit locul tocmai la capatul lumii. Nu o sa insist prea tare cu vorbele la acest capitol ci mai degraba o sa las cateva poze sa va transmita senzatia de feeling pe care o poti experiment ape corazonul propriu in aceasta insula.
Ca idée, Islanda este un mix straniu de fenomene glaciare (ghetari, iceberguri, fjorduri, rauri si lacuri glaciare) si de fenomene tectonice si vulcanice (vulcani activi, geizere, izvoare si lagune termale, intalnirea faliilor tectonice euroasiatice si americane, etc.).
Daca o luam pe rand, de la rece la cald, cam 10 – 15% din suprafata Islandei este acoperita de ghetari. Cel mai spectaculos fenomen glaciar este Jokullsarlon, singurul loc din Europa unde poti vedea iceberg-uri care plutesc in voie pe o laguna glaciara. Dar despre toate astea o sa va povestesc in episodul urmator, unde veti putea afla cum e cu masinile, radarele, baia in apa calda, cascada, geyserul, balenele si alte oratanii. Pana atunci, va doresc “Goðan daginn-hello” , adica un fel de “good day” pe limba lor, dar cu mai multe nuante.
